În România încă lucrează la „negru” un număr semnificativ de oameni. Aceștia lucrează în diverse domenii: agricultură, prestații casnice, construcții, servicii, funcție de localitate:
– în mediul rural prevalentă este munca la negru în agricultură, cu caracter ocazional, sezonier, precum și munca în orașele învecinate în construcții sau servicii.
– în mediul urban munca la negru diferă funcție de mărimea orașului:
– în orașele mici, munca la negru este mai ales în domeniul industrial (predomină munca la gri).
– în marile orașe munca la negru este mai ales în domeniul serviciilor și construcțiilor.
Motivația muncii la negru este complexă și este dată de mai mulți factori:
– dificultatea de a se inrola într-o formă legală de muncă.
– nivelul taxării muncii
În cazul nostru, fiind vorba de muncă ocazională sau de servicii la domiciliu forma legală ar fi cea de PFA. Însă, înființarea, și gestionarea unui PFA este prea complicată și costisitoare pentru o persoană, de regula cu nivel redus de pregătire (8 clase). Așa că este mult mai simplu ca persoana să muncească la negru.
Toți cei care muncesc la „negru”, cu toate că muncesc de regulă 40 ore / săptămână sau chiar mai mult, nu beneficiază de drepturi sociale și de asigurări de sănătate decât prin grija statului. Nu este rară situația când o persoană care a muncit 30-35 de ani la vârsta de pensionare beneficiază doar de ajutor social.
Una din motivațiile importante de a refuza munca ocazională / sezonieră legală este frica de a pierde ajutorul social. De regulă, „angajatul” dorește să muncească la negru pentru a nu pierde ajutoarele sociale.
Există deja un precedent legat de munca zilierilor: veniturile astfel obținute nu se iau în calcul la stabilirea cuantumului ajutorului social.
Dispozitii legale asemănătoare există in Franta și Belgia, unde sistemul de tichete de servicii (Tichet Services) este larg răspândit.