autori: Dan Lazea, Matei Dobrovie, deputat, membru în Comisia de Politică Externă
contributori: Cristian Ghinea, Adrian Baboi-Stroe

Pe 25 martie 2017, are loc la Roma unul dintre cele mai așteptate Summituri europene din ultimii ani.

Aniversând 60 de ani de la semnarea Tratatului prin care s-a instituit Comunitatea Economică Europeană, Uniunea Europeană se află astăzi în fața unor decizii cu impact direct asupra fiecăruia dintre cetățenii statelor sale. USR prezintă aici o analiză a scenariilor aflate în discuție, analiză pe baza căreia propune idei și soluții pentru o Românie europeană.

De ce s-a ajuns aici?

Uniunea Europeană a evoluat, încă de la începuturile ei, atât ca reacție la tensiunile și crizele existente între statele membre cât și ca răspuns la marile jocuri ideologice și strategice globale. La fel se întâmplă și astăzi. UE nu poate funcționa neschimbată, ca și cum nu ar fi învățat nimic din greșelile unor crize precum cea a datoriilor suverane (a se vedea cazul Greciei), cea provocată de situația din Ucraina și anexarea ilegală a peninsulei Crimeea de către Rusia sau cea a refugiaților; la toate acestea se adaugă recenta decizie a Marii Britanii de a părăsi Uniunea precum și ascensiunea unor curente populiste în mai multe țări europene, curente încurajate sau conduse de politicieni duplicitari care aruncă vina pe Bruxelles din calcul politic, precum atunci când sunt incapabili să își asume o decizie impopulară, dar corectă din punct de vedere economic.

Tehnic vorbind, pentru ca Uniunea Europeană să poată fi reformată este nevoie de schimbarea actualului cadru de funcționare al Uniunii, reglementat de Tratatul de la Lisabona. Negocierea unui nou tratat are loc în cadrul unei Conferințe inter-guvernamentale, care la rândul ei, poate fi precedată de ani întregi de dezbateri publice. Suntem de-abia la începutul unui eventual proces de reformă: Comisia Europeană a lansat în dezbatere o așa-numită Carte Albă care conține 5 scenarii posibile de dezvoltare a UE post-2020. Summitul de la Roma are așadar o valoare simbolică extrem de importantă întrucât va oferi ocazia primei poziționări a statelor membre vizavi de aceste scenarii, poziționare în urma căreia vom putea anticipa mai ușor direcția spre care se va îndrepta procesul de reformă a UE.

Analiza USR a celor cinci scenarii pentru Uniunea Europeană: ce face România?

Scenariul 1: Nu se schimbă nimic, continuăm pe același drum.

Acest scenariu se definește printr-un grad redus de reformă, direcționată în două direcții principale: a) creșterea nivelului de cooperare în domeniul Pieței Unice, asupra căreia UE își propune să-și focalizeze întreaga atenție ; b) reducerea nivelului de cooperare în celelalte domenii în care se înregistrează voințe și capacități diferite de integrare.

Riscul major este reprezentat de creșterea vulnerabilității UE și a statelor membre în domeniile care presupun cooperarea și solidaritatea deoarece țările vor trebui să gestioneze la nivel individual situațiile de criză cu care se vor confrunta. Uniunea ar interveni direct doar în acele domenii care presupun protejarea pieței unice, chiar dacă aceasta este interconectată cu un număr extins de domenii.

Soluția? Stabilirea unui nivel minim de coo–perare pentru fiecare domeniu în parte este în măsură să reducă riscurile reprezentate de acceptarea unei UE fără direcție, viziune și stra–tegie în domeniile care nu vizează piața unică.

Scenariul nr.1 oferă o gamă restrânsă de oportunități pentru România, având în vedere că țara noastră nu are o economie competitivă și din această cauză nu va putea adera la zona euro prea curând. Fiind în afara eurozonei, România s-ar îndepărta de nucleu și nu va putea ține pasul cu ritmul accelerat al integrării în domeniul pieței unice, astfel încât decalajul de dezvoltare față de economiile competitive va crește.

Scenariul 2: Accent exclusiv pe piața unică

Obiectivul principal al acestui scenariu constă în accentul exclusiv pus pe piața unică, motiv pentru care identificăm anumite puncte comune în raport cu primul scenariu. Astfel, asemenea primului scenariu, și cel de-al doilea se definește prin–tr-un grad mic de reformă, direcționat în aceleași două direcții principale.

Chiar dacă își propune să consolideze piața unică a bunurilor și a capitalurilor, principala provocare o reprezintă capacitatea statelor membre și a instituțiilor europene de a depăși divergențele, ținând cont de faptul că vor continua să existe diferențe între standarde.

O altă provocare semnalată în cadrul acestui scena–riu este reprezentată de faptul că libera circulație a persoanelor și a serviciilor nu va putea fi garantată pe deplin. În plus, Comisia subliniază că implementarea acestui scenariu va determina absența unei politici unice în domeniul migrației sau azilului, motiv pentru care coordonarea în domeniul securității va fi realizată la nivel bilateral.

Pe de altă parte, va conta și capacitatea și voința statelor membre de a soluţiona la nivel bilateral problemele de interes comun, construcția Uniunii Europene devenind dependentă de eficienţa acordurilor bilaterale stabilite între statele membre.

Scenariul 3: Cei care vor mai mult fac mai mult

Statele UE cu economii puternice ar putea opta pentru o integrare aprofundată, dublată de partajarea mai multor atribute ale suveranităţii la nivel UE şi de crearea unor mecanisme de prevenire a crizelor şi de securitate comune.

În schimb, membrii UE cu economii mai slab dezvoltate ar avea posibilitatea de a beneficia de o integrare mai puţin aprofundată, adică să meargă înainte cu propria viteză. Teoretic, aceste ţări vor avea posibilitatea să se alăture oricând doresc nucleului, dar în realitate există riscul ca în cazul în care nu vor fi suficient de performante economic, să nu fie primite. Aşa se explică şi faptul că diferiţi decidenţi români se arată îngrijoraţi faţă de scenariul Uniunii cu două viteze.

În realitate, dacă privim obiectiv lucrurile, România, deşi are obligaţia de a se alătura zonei euro prin Tratatul de aderare, nu a pregătit acest proces şi în prezent nu mai are stabilit niciun termen pentru aderare, lăsând la o parte faptul că la momentul actual şi dacă ar fi primită nu ar face faţă concurenţei din eurozonă. Chiar dacă termenul de aderare la eurozonă nu va fi 2019, România trebuie să se pregătească pentru aderare pentru că dacă va amâna prea mult acest proces, uşa ni se va închide în faţă.

Scenariul 4: Mai puțin, dar mai eficient

Spre deosebire de primele două scenarii, în cadrul acestuia nu sunt menționate domeniile prioritare, precizându-se doar faptul că acestea vor fi alese prin consens de cele 27 de state membre. Mai mult, nu este prevăzută posibilitatea schimbării domeniilor considerate prioritare la un anumit interval de timp sau în funcție de impactul produs de acțiunea factorilor externi asupra domeniilor respective. În lipsa acestor prevederi, capacitatea și viteza Uniunii Europene de a se adapta realităților în schimbare scade.

Mai mult, alegerea consensului drept procedură pentru stabilirea domeniilor prioritare, oferă fiecărui stat membru, în mod egal, dreptul de veto, indiferent de capacitatea și voința statului respectiv de a se integra în domeniile respective, ceea ce va duce la blocaje.

Un alt dezavantaj este reprezentat de scăderea rolului UE-27 “în domeniile în care acțiunea sa este percepută ca având o valoare adăugată mai limitată sau în domeniile în care există percepția că promisiunile nu au fost îndeplinite”1, dintre care menționăm: dezvoltarea regională, sănătatea publică, anumite elemente ale politicii sociale și de ocupare a forței de muncă.

Pentru România principala oportunitate în acest scenariu este reprezentată de participarea la stabilirea domeniilor cheie (alese prin consens). Totuși țara noastră pornește încă de la început cu dezavantajul non-integrării în spațiul Schengen și în zona euro, precum și cu o economie necompetitivă care nu a permis aderarea la eurozonă. În aceste domenii România s-ar situa în categoria statelor cu o viteză redusă de integrare, ceea ce ar duce la creșterea decalajului față de statele ce dispun de o viteză accelerată de integrare în domeniile respective.

Scenariul 5: Mult mai mult, împreună

În acest scenariu, apărarea și securitatea sunt considerate prioritare, motiv pentru care Comisia propune crearea unei Uniuni Europene a Apărării, care să funcționeze “în deplină complementaritate cu NATO”2. O întrebare care se pune în cazul României și a altor state este în ce măsură își vor putea îndeplini angajamentele față de aceasta și față de NATO concomitent. Un accent puternic se pune și asupra procesului de finalizare a pieței unice în domeniul energiei, sectorului digital și al serviciilor, domenii în care România poate avea atuuri importante.

Pentru România, perspectiva integrării accentuate în toate domeniile oferă o șansă de a reduce distanța față de statele puternic dezvoltate, existând, în același timp, însă și riscul acutizării acestor decalaje. Monitorizarea mai strictă venită din partea instituțiilor Uniunii Europene, pe fondul unei integrări mai adânci, poate fi un avantaj care să contracareze și să prevină derapajele de la statul de drept și atacurile la adresa justiției, precum cele la care am asistat recent. Politicienii naționali vor folosi însă și mai mult Bruxelles-ul ca un țap ispășitor pentru a se deroba de răspunderea pentru toate nerealizările lor.

Din cauza actualelor diviziuni din cadrul UE, integrarea mai profundă între toate statele membre în toate domeniile pare un scenariu puțin plauzibil, deși este singura soluţie de păstrare a Uniunii Europene pe termen lung. Avem mare nevoie de o Europă puternică, unită şi solidară, capabilă să facă faţă unor provocări majore precum migraţia, crizele economice, terorismul sau amenințările externe. Soluţiile la aceste probleme complexe nu pot fi individuale, naţionale, ci trebuie să fie europene. UE are nevoie de o politică externă comună şi de o armată comună, neputând altfel să facă faţă unor crize şi conflicte precum cel din Siria, care reprezintă una dintre rădăcinile crizei refugiaţilor. Reversul integrării mai aprofundate este disoluţia.

Concluziile analizei celor cinci scenarii

Cel mai avantajos scenariu pentru România ar fi, în viziunea USR, scenariul nr. 5, ”Mult mai mult împreună”. În toate celelalte scenarii, avantajele pot deveni dezavantaje, dat fiind că România nu este în zona euro și în spațiul Schengen și va avea dificultăți în a prinde din urmă statele care vor alege să meargă cu o viteză mai mare de integrare. Cu toate acestea, având în vedere șansele mai degrabă scăzute ca acest scenariu să devină realitate, orice evaluare a situației actuale trebuie să ia în considerare determinarea statelor din nucleul dur de a avansa procesul de integrare într-un ritm mai accelerat, conform scenariului nr. 3, “Europa cu mai multe viteze”.

Cea mai importantă concluzie care se desprinde din această analiză este că viteza cu care România va merge în UE depinde foarte mult de noi înșine; singura șansă de a prinde din urmă un grup de state decise să avanseze pe calea integrării, grup care se află deja înaintea noastră pe acest drum, este să accelerăm ritmul reformelor dacă vrem să fim la masa la care se vor lua deciziile importante pentru întreaga Uniune Europeană.

Dar, cu inițiativele actualului guvern PSD-ALDE, precum Legea grațierii sau OUG 13, România nu are cum și de ce să pretindă ridicarea Mecanismului de Cooperare și Verificare (MCV) și nici nu poate servi ca un exemplu de bune practici la nivel european, așa cum a fost în cazul luptei anti-corupție. La fel, măsurile populiste și creșterile nesustenabile de salarii și pensii riscă să anuleze creșterea economică, să crească deficitul peste limita de 3% și să ne îndepărteze definitiv de zona euro. Nici declarațiile împotriva companiilor străine care ar complota pentru înlăturarea guvernului Grindeanu nu ajută, ci dimpotrivă, nu fac decât să alunge investițiile străine de care este nevoie. În concluzie, viteza cu care va merge România în UE va depinde în primul rând de autoritățile de la București, nu de Bruxelles sau de alte state membre.

Există domenii la a căror integrare mai avansată România poate contribui?

Răspunsul este DA. Iată două exemple.

1. Primul exemplu este cel al Apărării. Proiectul unei Comunități de Apărare Europene nu este nou. Dimpotrivă, este chiar mai vechi decât cel al Comunității Economice. Dacă la mijlocul anilor 1950 el a fost respins la ratificare de către Adunarea Parlamentară franceză din motive de politică internă, azi el este din nou pe masa negocierilor ca unul dintre domeniile cheie în care unele state membre au și voința politică și capacitățile necesare pentru o integrare aprofundată. Orice susținere de către România a inițiativelor nucleului dur în acest domeniu, trebuie limitată la acele demersuri care:

a. NU periclitează actualul mecanism de garanţii oferit de parteneriatul strategic cu SUA şi de mecanismul Art. 5 din Tratatul de la Washington.

b. NU transformă Bruxelles-ul din partener transatlantic al SUA în competitor al SUA în spaţiul euro-atlantic.

c. NU transformă Federaţia Rusă în partener strategic al UE cu drept de veto în politica externă şi de securitate a UE, inclusiv sau în mod special în vecinătatea României, în relaţia UE cu Republica Moldova, Ucraina şi Serbia şi, pe plan global, în relaţia UE cu China.3

2. Înființarea Biroului Procurorului Public European s-a aflat constant în dezbaterea instituțiilor europene de circa 20 de ani, fără a se fi ajuns, până recent, la acțiuni concrete. Subiectul a revenit decisiv pe agenda europeană prin formularea articolului 86 al Tratatului privind Funcționarea Uniunii Europene (TFUE). Pasul următor a fost făcut prin publicarea de către Comisia Europeană, în data de 17 iulie 2013, a unei propuneri de Regulament al Consiliului cu privire la înființarea Biroului Procurorului Public European.

Uniunea Salvați România sprijină opțiunea ambițioasă de a construi un Birou al Procurorului Public European cu competențe clar definite, care să poată funcționa ca un sistem integrat de urmărire penală la nivelul Uniunii Europene, capabil să realizeze combaterea eficientă a fraudei și a altor infracțiuni transfrontaliere care afectează interesele financiare ale Uniunii Europene.

De ce USR se opune ideii PSD-ALDE de a ne apropia de Grupul de la Vișegrad?

Declarațiile Ministrului român al Afacerilor Externe din timpul vizitei la Budapesta, pozițiile repetate ale unor lideri PSD precum Liviu Dragnea sau Victor Ponta, sprijinul repetat al Președintelui Senatului pentru această idee – toate acestea conduc spre concluzia că în viziunea actualei puteri locul României este alături de statele fostului bloc comunist. Sigur că ne dorim ca UE să rămână unită, puternică şi solidară, dar nu putem ignora faptul că ultimele crize au arătat că lucrurile stau exact invers. Tocmai statele din grupul de la Vişegrad care avertizează împotriva dezintegrării UE sunt cele care au arătat lipsă de solidaritate în interiorul blocului comunitar. În plus, Polonia și Ungaria au înregistrat derapaje grave care le îndreaptă către regimuri autoritare. Dacă ar fi să ne raportăm la state din regiune, interesul Romaniei este să se inspire mult mai mult din abordarea statelor baltice a relațiilor cu restul UE, decât din cea a duo-ului euro-sceptic polono-maghiar. Statele baltice sunt în zona euro, rămân foarte atlanticiste în politica lor externă și joacă prudent și constructiv în interiorul UE. Orice scenariu care ne plasează într-o zonă gri, incertă, de periferie estică, echivalează cu o apropiere de Rusia al cărei comportament s-a dovedit, încă o dată în cazul Ucrainei, așa cum am avut ocazia în istorie să îl cunoaștem pe propria piele, agresiv și lipsit de orice scrupule. Tocmai de aceea integrarea avansată în nucleul dur al UE este pentru România singura opțiune strategică reală.