Astăzi este prima zi a lunii iunie, zi în care sărbătorim Ziua Internațională a Copilului, dar și începutul lunii pe parcursul căreia Ministerul Educației a anunțat că va prezenta noul pachet de legi ale Educației.
Noul pachet de legi, ținut până acum ascuns de ochii publicului larg, dar care se laudă că va transpune viziunea România Educată în practică, nu va putea fi considerat o abordare serioasă de reformă a sistemului de învățământ decât dacă va reuși să rezolve cinci puncte cheie.
- Prioritizarea învățământului ca domeniu strategic prin finanțare adecvată
USR a asigurat Educației 3,6 miliarde de euro prin PNRR, locul 2 ca buget după Transporturi. Aceasta reprezintă cea mai mare investiție în Educație de după 1989. Finanțarea suplimentară în domeniu trebuie să asigure accesul fiecărui elev la pachetul minim de servicii integrate: masă caldă, programe de tip școală după școală, transport gratuit, acces la servicii medicale, consiliere psihologică.
În egală măsură, suplimentarea finanțării trebuie să se îndrepte către infrastructură școlară, către laboratoare dotate cu consumabile pentru experimente, către mobilier și dispozitive interactive de predare, către laboratoare de informatică și echipamente electronice. Nu în cele din urmă, finanțarea suplimentară a domeniului trebuie să se îndrepte către resursa umană din sistem, oferind absolvenților de învățământ superior grile motivante de salarizare pentru profesorii debutanți (profesori bine plătiți) și contribuind la un aflux de cadre didactice noi.
2. Modernizarea programei școlare
Ceea ce învață astăzi copiii în școlile românești este principalul motiv pentru care elevii sunt la un minimum de motivare și curiozitate către învățare. E nevoie de simplificarea programelor școlare, de accent pus pe utilitatea competențelor dezvoltate și a conținuturilor predate, de mai multă libertate alocată profesorilor pentru planurile de dezvoltare a competențelor, de metode de predare care dezvoltă creativitatea, de regândirea modului de evaluare a educației separând notele de la clasă de evaluările obiective la final de an școlar.
E nevoie de trasee educaționale flexibile, la fel cum va fi și piața forței de muncă, atunci când elevii de astăzi vor fi absolvenți angajați. E nevoie o agenție independentă de curriculum formată din specialiști (departe de implicarea politicului în stabilirea planurilor cadru și programei).
3. Sprijin și formare continuă a profesorilor
Este nevoie de sprijinirea pe întregul parcurs al carierei didactice a educatorilor, învățătorilor și profesorilor. Aceștia au nevoie de mentorat, de cursuri de formare, de salarii motivante, de asigurarea resurselor educaționale necesare. Au nevoie să înțeleagă liniile fine ale psihologiei pedagogice moderne, dar și maniera în care trebuie acționat în lucrul cu elevii care au Cerințe Educaționale Speciale. Învățătorii și diriginții au nevoie să înțeleagă maniera în care să lucreze cu părinții în cadrul ședințelor.
4. Putere reală de decizie la nivelul școlii
Criza pandemică și recenta criză a refugiaților ucraineni arată cât de diferit sunt afectate școlile astăzi. Vremea deciziilor centralizate a trecut. Avem nevoie de consilii de administrație ale școlilor care să poată lua decizii legate de angajările de personal, de gospodărirea bugetului, de stabilirea de parteneriate cu mediul local (firme și ONG-uri). Școlile trebuie să poată propune, alături de un trunchi comun restrâns, o ofertă de cursuri actualizată la oportunitățile și nevoile mediului local.
5. Eliminarea deciziilor de partid din școală
Politizarea la nivel de inspectorate, directori de școală și consilii profesorale a descurajat până acum profesori merituoși să se implice mai mult sau să rămână în sistem. E nevoie de profesionalizarea managementului școlar la orice nivel, e nevoie de incompatibilități clare între rolul de director și funcțiile de conducere din partide, e nevoie de decizii bune luate de consilii de administrație formate din oameni reper ai comunității locale.
E important de precizat că reformele necesare din spatele celor cinci puncte nu se limitează doar la noua lege a Educației. Ele necesită o abordare integrată a domeniului pe care Executivul trebuie să și-o asume, cu implicații asupra Legii salarizării unitare, a Legii Administrației și alte modificări în legislația secundară.
În lipsa unor abordări directe a temelor prezentate, nu vom avea decât un exercițiu superficial de imagine, prin care Legea 1/2011 ajunge să fie spartă în trei texte legislative distincte, ambalând în staniol lucitor aceeași neputință de a adresa ”minimul istoric” recunoscut de ministrul Cîmpeanu și dovedit științific de toate studiile internaționale referitoare la abandon școlar, rată de absolvire, analfabetism funcțional sau motivația elevilor de a veni zi de zi la școală.
