USR va depune o sesizare la Avocatul Poporului prin care solicită contestarea Codului Administrativ

USR va depune o sesizare la Avocatul Poporului prin care solicită contestarea Codului Administrativ

Uniunea Salvați România va depune, joi dimineață, o sesizare prin care îi solicită Avocatului Poporului să conteste la Curtea Constituțională OUG-ul privind Codul Administrativ.

“Joi dimineață voi merge la Avocatul Poporului pentru a depune sesizarea prin care îi solicităm să atace Ordonanța de Urgență care va baroniza România. Pe scurt, motivele identificate pentru care Renate Weber, noul Avocat al Poporului, își poate exercita atribuția de a sesiza Curtea Constituțională a României cu o excepție de neconstituționalitate sunt atât extrinseci cât și intrinseci. Am redat destule motive pentru care Avocatul Poporului să apere cetățenii și nu baronii locali.”, transmite senatoarea USR Florina Presadă.

Redăm integral textul sesizării USR: 

Stimată Doamnă Avocat al Poporului,

Prin prezenta vă solicităm să vă exercitați atribuția de a sesiza Curtea Constituțională a României cu o excepție de neconstituționalitate, conform art. 146 lit. d) din Constituție și art. 15 lit. i) din Legea nr. 35 din 13 martie 1997 privind organizarea și funcționarea instituției Avocatul Poporului, cu privire la Ordonanța de Urgență privind Codul administrativ al României adoptată în ședința de Guvern din data de 25.06.2019, din următoarele motive:

 

Extrinseci

 

  • Lipsa caracterului de urgență al actului normativ adoptat

 

Curtea Constituțională a arătat în nenumărate rânduri că „urgență” înseamnă o situație extraordinară a cărei reglementare nu mai poate fi amânată ori existența unei stări de fapt obiective, cuantificabile, independente de voința Guvernului, care ar pune în pericol un interes public. Nu este cazul actului normativ de față.

Acestei jurisprudențe i se alătură concluziile ultimului Raport al Comisiei de la Veneția în cazul României care precizează că folosirea ordonanțelor de urgență afectează calitatea legislației, securitatea juridică, slăbește controlul extern asupra Guvernului și nesocotește principiul separației puterilor în stat. Mai mult, Comisia de la Veneția solicită Guvernului României să reducă în mod drastic folosirea ordonanțelor de urgență în toate domeniile de activitate.

 

Intrinseci

  • Inexistența codificării și lipsa de claritate și predictibilitate a normei

Codul Administrativ este în fapt un text normativ ce nu respectă normele de tehnică legislativă (nu corespunde unei operațiuni de codificare). Totodată, el nu întrunește rigorile de claritate, precizie, previzibilitate și predictibilitate. Respectarea standardelor de claritate și predictibilitate ale legii reprezintă o exigență de rang constituțional, așa cum o arată jurisprudența Curții Constituționale.

 

  • Introducerea unei prevederi care îl obligă pe președintele României să răspundă în maximum 10 zile la propunerea premierului de numire a unui nou ministru

Deciziile Curții Constituționale a României nu prevăd un termen pentru numirea unui nou ministru, iar introducerea unui asemenea termen afectează chiar principiul colaborării loiale între instituțiile statului și intervine într-un domeniu în care legiuitorul constituant a lăsat chiar actorilor implicați o marjă tocmai în considerarea acestui principiu. Chestiunea în cauză ține de raportul Președinte – Guvern, unde actorii trebuie să se consulte, în baza acestui principiu al colaborării loiale.

Decizia nr. 357/2007 circumstanțiază că Președintele are dreptul de a refuza, motivat, numirea propusă, ori de câte ori constată că nu sunt îndeplinite condițiile de legalitate pentru numirea în funcția de membru al Guvernului.

 

  • Schimbarea majorităților necesare pentru adoptarea hotărârilor de consiliu local privind administrarea patrimoniului de la două treimi din numărul consilierilor în funcție la jumătate plus unu din numărul acestora

Schimbarea acestei majorității aduce atingere imperativului de protecție a proprietății publice. Este singurul tip de decizie de la nivelul administrației publice locale care necesită în acest moment o majoritate de două treimi din numărul total al consilierilor locali în funcție. Această excepție de la regula majorității absolute (jumătate plus unu din numărul consilierilor în funcție) reprezintă materializarea la nivelul legislației primare a obligației constituționale care revine statului de a ocroti proprietatea publică prin legile sale naționale.

 

  • Înființarea pensiilor speciale pentru anumite categorii de aleși locali (indemnizația pentru limită de vârstă pentru primari, viceprimari, președinți și vice-președinți de consilii județene)

Curtea Constituțională s-a pronunțat în trecut pe marginea unor legi adoptate de către Parlament care aveau un conținut cvasi-identic cu articolul din Codul Administrativ ce prevede indemnizațiile pentru limită de vârstă pentru primari, viceprimari, președinți și vice-președinți de consilii județene. În deciziile adoptate, Curtea arată că o astfel de reglementare contravine principiului egalității în fața legii. Totodată, categoriile de aleși locali ce ar beneficia de aceste „pensii speciale” nu pot fi asimilate altor categorii socio-profesionale ce beneficiază de astfel de pensii (pensii de serviciu) deoarece „nu se poate susţine că o persoană care deţine calitatea de ales local îşi formează o carieră profesională în această funcţie; aşadar, aleşii locali nu reprezintă o categorie socio-profesională care să urmărească dezvoltarea unei cariere ca ales local, ci ei sunt aleşi în cadrul unităţii administrativ-teritoriale respective pentru a gestiona problemele comunităţii locale. Alegerea este o opţiune a electoratului, şi nu a persoanei care candidează, ceea ce înseamnă că alegerea nu ţine de resortul subiectiv al acesteia din urmă. Or, o carieră profesională se formează şi se dezvoltă distinct de alegerile pe care le face corpul electoral de la un moment dat.” (Decizia nr. 22/2016)

 

  • Abrogarea dintre normele în vigoare a prevederii care dispune suspendarea de drept a raportului de serviciu al funcționarului public trimis în judecată pentru anumite infracțiuni

Parlamentul a adoptat deja cel puțin o lege cu acest obiect de reglementare iar Curtea Constituțională a decis că o astfel de abrogare contravine Legii fundamentale. Scopul acestei reglementări este de a ocroti interesul public – autoritatea și integritatea funcției publice. „Atunci când intervine trimiterea în judecată sau arestul preventiv, deci există o suspiciune rezonabilă cu privire la comiterea unor infracţiuni, nu este înlăturată prezumţia de nevinovăţie, dar nu se poate reţine că autoritatea şi integritatea funcţiei publice nu sunt afectate, motiv pentru care legiuitorul a instituit regula suspendării raportului de serviciu pentru funcţionarul în cauză.” (Decizia nr. 32/2018)

Motivele extrinseci pe larg

 

  • Lipsa caracterului de urgență al actului normativ adoptat

 

Curtea Constituțională are o bogată jurisprudență privind adoptarea actelor normative pe calea delegării legislative de către Guvern în care se arată că în lipsa unei urgențe justificate, actele normative adoptate în acest fel sunt în contradicție cu legea fundamentală. Ori, urgența unui demers de codificare, mai ales unul atât de amplu cum este cel de codificare a legislației administrative, nu poate fi justificată. Ordonanța încalcă art. 115 din Constituție care la alin (4) spune: Guvernul poate adopta ordonanță de urgență numai în situații extraordinare a căror reglementare nu poate fi amânată, având obligația de a motiva urgența în cuprinsul acestora.

Despre adoptarea Codului Administrativ prin ordonanță de urgență s-au exprimat și specialiști în drept administrativ care au arătat deja că un astfel de demers este neconstituțional:

„Pe de o parte, situația extraordinară a cărei reglementare nu mai poate fi amânată presupune existența unei stări de fapt obiective, cuantificabile, independente de voința Guvernului, care ar pune în pericol un interes public. Pe de altă parte, urgența reglementării nu poate fi justificată prin utilitatea sau oportunitatea unei reglementări, indiferent cât de importantă ar putea fi respectiva reglementare pentru întreaga societate.

Or, codificarea prin ordonanță de urgență a întregii legislații care vizează organizarea și funcționarea autorităților administrației publice din România este o adevărată contradicție în termeni, fiind absolut imposibilă justificarea urgenței într-o asemenea situație.

În limbajul specific specialiștilor în drept administrativ, adoptarea prin ordonanță de urgență a Codului administrativ echivalează cu un exces de putere, anume exercitarea dreptului de apreciere al Guvernului României cu încălcarea limitelor competenței prevăzute de însăși Constituția României, în art. 115 alin. (4).”

De altfel, practica legiferării prin ordonanțe de urgență, mai ales în lipsa unor situații care să justifice existența acestor acte normative, ce au ca obiect de reglementare sistemul judiciar sau sistemul penal, de exemplu – a fost aspru criticată în ultimul raport al Comisiei de la Veneția privind România și adoptat în Reuniunea Plenară din 21-22 iunie 2019. Deși chemată să se pronunțe pe marginea unor ordonanțe de urgență specifice, Comisia alege să se pronunțe în mod special și înainte de a intra pe fondul actelor normative analizate, pe marginea acestei practici de legiferare. Astfel, Comisia de la Veneția arată că folosirea ordonanțelor de urgență afectează calitatea legislației, securitatea juridică, slăbește controlul extern asupra Guvernului și nesocotește principiul separației puterilor în stat. Mai mult, Comisia de la Veneția solicită Guvernului României să reducă în mod drastic folosirea ordonanțelor de urgență în toate domeniile de activitate.

Motivele intrinseci pe larg

 

  • Inexistența codificării și lipsa de claritate și predictibilitate a normei

 

Codul Administrativ înglobează o serie de norme cuprinse în prezent în alte acte normative complexe și extrem de eterogene, ce reglementează domenii diferite, de la administrația publică centrală la funcția publică. În același timp, actul normativ modifică o serie de alte norme, ce rămân în vigoare, și le abrogă pe altele.

Astfel, actul normativ nu corespunde unui proces de codificare conform normelor de tehnică legislativă. Codul Administrativ adoptat prin ordonanță de urgență în ședința de guvern din 25 iunie 2019 corespunde mai degrabă conceptului de codex, așa cum este acesta definit la art. 19 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă: „Pe măsura consolidării sistemului legislativ, reglementările legale în vigoare privind același domeniu sau domenii conexe, cuprinse în legi, ordonanțe și hotărâri ale Guvernului, pot fi încorporate prin alăturarea textelor acestora într-o structură omogenă, prezentată sub formă de codex, care să înlesnească cunoașterea și aplicarea lor”. Însă, un astfel de Codex poate fi elaborat doar de către Consiliul Legislativ (din proprie inițiativă sau la solicitarea unuia dintre birourile permanente ale celor două Camere ale Parlamentului ori a Guvernului).

Codificarea presupune reunirea reglementărilor dintr-un anumit domeniu sau dintr-o anumită ramură de drept, subordonate unor principii comune. Art. 18 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă, precizează: „În vederea sistematizării și concentrării legislației, reglementările dintr-un anumit domeniu sau dintr-o anumită ramură de drept, subordonate unor principii comune, pot fi reunite într-o structură unitară, sub formă de coduri”. Operațiunea de codificare, așa cum este reglementată în prezent prin lege, este diferită de procedura încorporării actelor normative în codexuri pe materii.

Totodată, existența unor prevederi ample din domenii atât de diverse în cuprinsul Codului Administrativ contravine normelor de tehnică legislativă și, implicit, art. 1 alin. (5) din Constituție. Respectarea standardelor de claritate și predictibilitate a legii reprezintă o exigență de rang constituțional, Curtea Constituțională arătând în jurisprudența sa că legiuitorul are obligația de a elabora norme care să răspundă cerințelor de claritate, precizie, previzibilitate și predictibilitate (Decizia nr. 903/2010, Decizia nr. 743/2011, Decizia nr. 1/2014 și Decizia nr. 562/2017).

 

  • Introducerea unei prevederi care îl obligă pe președintele României să răspundă în maximum 10 zile la propunerea premierului de numire a unui nou ministru

 

Deciziile Curții Constituționale a României nu prevăd un termen pentru numirea unui nou ministru, iar introducerea unui asemenea termen afectează chiar principiul colaborării loiale între instituțiile statului și intervine într-un domeniu în care legiuitorul constituant a lăsat chiar actorilor implicați o marjă tocmai în considerarea acestui principiu. Chestiunea în cauză ține de raportul Președinte – Guvern, unde actorii trebuie să se consulte, în baza acestui principiu al colaborării loiale.

Această prevedere contravine Deciziei 356/2007, așa cum este explicat în cuprinsul Deciziei nr. 875/2018: „Cu privire la refuzul Președintelui de numire în funcția de membru al Guvernului, la propunerea prim-ministrului, Curtea reține că, potrivit Deciziei nr. 356/2007, Președintele are dreptul de a refuza, motivat, numirea propusă, ori de câte ori constată că nu sunt îndeplinite condițiile de legalitate pentru numirea în funcția de membru al Guvernului, prevăzute de dispozițiile art. 2 din Legea nr. 90/2001, conform cărora „Pot fi membri ai Guvernului persoanele care au numai cetățenia română și domiciliul în țară, se bucură de exercițiul drepturilor electorale, nu au suferit condamnări penale și nu se găsesc în unul dintre cazurile de incompatibilitate prevăzute la art. 4 alin. (1).“

 

  • Schimbarea majorităților necesare pentru adoptarea hotărârilor de consiliu local privind administrarea patrimoniului de la două treimi din numărul consilierilor în funcție la jumătate plus unu din numărul acestora

 

Potrivit art. 136 alin. (2) și (4) din Constituție, „Proprietatea publică este garantată și ocrotită prin lege și aparține statului sau unităților administrativ-teritoriale. (…) Bunurile proprietate publică sunt inalienabile. În condițiile legii organice, ele pot fi date în administrare regiilor autonome ori instituțiilor publice sau pot fi concesionate ori închiriate; de asemenea, ele pot fi date în folosință gratuită instituțiilor de utilitate publică.”

În aplicarea acestor prevederi constituționale, care consacră obligația statului de a emite legi prin care să ocrotească proprietatea publică, indiferent de titular și inclusiv sub aspectul reglementării modului prin care bunurile care fac obiectul proprietății publice pot fi date în administrare, concesiune, închiriere sau folosință gratuită, art. 45 alin. (3) din Legea administrației locale nr. 215/2001 prevede că „Hotărârile privind patrimoniul se adoptă cu votul a două treimi din numărul total al consilierilor locali în funcție”.

Motivul pentru care legiuitorul a prevăzut această excepție de la regula adoptării hotărârilor de consiliu local cu votul majorității consilierilor locali în funcție (50% + 1) este tocmai materializarea la nivelul legislației primare a obligației constituționale care revine statului de a ocroti proprietatea publică prin legile sale naționale. Având în vedere importanța deosebită a patrimoniului unităților administrativ-teritoriale, s-a considerat că hotărârile emise în această privință trebuie adoptate cu condiția întrunirii unui consens mai larg, astfel încât în procesul decizional să nu fie implicate doar partidele majoritare, aflate la putere, ci și (cel puțin) o parte a partidelor minoritare, aflate în opoziție, ca o garanție a faptului că măsurile dispuse sunt benefice și servesc intereselor unui spectru cât mai larg al cetățenilor.

Cu toate acestea, conform art. 139 alin. (3) lit. g) din Codul Administrativ adoptat prin ordonanță de urgență, (3) Se adoptă cu majoritatea absolută prevăzută la art.5 lit.ii) a consilierilor locali în funcţie următoarele hotărâri ale consiliului local: (…) hotărârile privind administrarea patrimoniului”, iar textul la care se face trimitere prevede că „majoritatea absolută – primul număr natural strict mai mare decât jumătate din totalul membrilor în funcţie ai organului colegial”.

Întrucât prevederile criticate elimină protecția pe care legislația actuală o acordă patrimoniului unităților administrativ-teritoriale și permite partidelor aflate la putere să decidă în mod arbitrar asupra modului de administrare a acestor bunuri, care rămân astfel expuse riscului afectării în slujba unor interese partinice, contrar celor generale ale comunităților locale, acestea încalcă în mod vădit art. 136 alin. (2) și (4) din Constituție.

 

 

  • Înființarea pensiilor speciale pentru anumite categorii de aleși locali (indemnizația pentru limită de vârstă pentru primari, viceprimari, președinți și vice-președinți de consilii județene)

 

În conținutul Codului Administrativ adoptat de către Guvern prin ordonanță de urgență în 25 iunie 2019, la art. 210 figurează „Indemnizaţia pentru limită de vârstă pentru primar, viceprimar, preşedinte al consiliului judeţean şi vicepreşedinte al consiliului judeţean”.

Parlamentul a mai adoptat două legi conținând dispoziții cvasi-identice cu cele prezente în ordonanța de urgență privind Codul Administrativ al României, care urmau a completa Legea nr. 393/2004 privind Statutul aleșilor locali, dar ambele au fost declarate neconstituționale pentru încălcarea mai multor prevederi și principii din Legea fundamentală.

 

Prin Decizia nr. 22/2016, referindu-se la categoriile socio-profesionale îndreptățite să beneficieze de pensii speciale, Curtea Constituțională a reținut că „statutul juridic al aleşilor locali nu poate fi comparat cu cel al magistraţilor, care, în considerarea activităţii lor profesionale, beneficiază de pensie de serviciu. De principiu, pensiile de serviciu se acordă unor categorii socioprofesionale supuse unui statut special, respectiv persoanelor care în virtutea profesiei, meseriei, ocupaţiei sau calificării îşi formează o carieră profesională în acel domeniu de activitate şi sunt nevoite să se supună unor exigenţe inerente carierei profesionale asumate atât pe plan profesional, cât şi personal. Or, nu se poate susţine că o persoană care deţine calitatea de ales local îşi formează o carieră profesională în această funcţie; aşadar, aleşii locali nu reprezintă o categorie socio-profesională care să urmărească dezvoltarea unei cariere ca ales local, ci ei sunt aleşi în cadrul unităţii administrativ-teritoriale respective pentru a gestiona problemele comunităţii locale. Alegerea este o opţiune a electoratului, şi nu a persoanei care candidează, ceea ce înseamnă că alegerea nu ţine de resortul subiectiv al acesteia din urmă. Or, o carieră profesională se formează şi se dezvoltă distinct de alegerile pe care le face corpul electoral de la un moment dat.”

 

În ceea ce privește încălcarea principiului egalității cetățenilor în fața legii, Curtea Constituțională a constatat că „prin acordarea acestei indemnizaţii numai unor aleşi locali (primari, viceprimari, preşedinţi şi vicepreşedinţi ai consiliilor judeţene), legiuitorul a încălcat art. 16 alin. (1) din Constituţie, stabilind un tratament juridic diferenţiat în cadrul aceleiaşi subcategorii juridice. (…) aleşii locali, indiferent de faptul că sunt aleşi prin scrutin de listă sau uninominal, se află în aceeaşi situaţie juridică, astfel încât acordarea, în mod selectiv, a unei indemnizaţii pentru limită de vârstă persoanelor care au deţinut anumite calităţi în cadrul categoriei aleşilor locali echivalează cu instituirea unui tratament juridic diferenţiat/inegal pentru situaţii de drept identice/analoage în condiţiile în care dobândirea calităţii de ales local are loc prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat de către cetăţenii cu drept de vot din unitatea administrativ-teritorială în care urmează să îşi exercite mandatul, potrivit legii. Nu se poate accepta faptul că diferenţa de tratament juridic este justificată în mod obiectiv şi raţional prin natura atribuţiilor îndeplinite de acestea faţă de aleşii locali cărora nu li s-a acordat o atare indemnizaţie, întrucât această indemnizaţie se acordă, astfel cum transpare din legea supusă controlului de constituţionalitate, în considerarea calităţii de ales local, fără a se avea în vedere natura concretă a atribuţiilor exercitate. De aceea, nu are importanţă nici faptul că unele dintre persoanele beneficiare au deţinut calitatea de primar sau preşedinte de consiliu judeţean, autorităţi executive ale unităţii administrativ-teritoriale corespunzătoare. În consecinţă, în măsura în care opţiunea legiuitorului a fost aceea de a acorda astfel de indemnizaţii în considerarea exercitării unui mandat de ales local, Curtea reţine că acesta nu are îndrituirea constituţională să stabilească o inegalitate de tratament juridic în cadrul aceleiaşi subcategorii, în speţă, cea a aleşilor locali, pe alte criterii decât cel al alegerii.”

 

Prin raportare la considerentele reproduse mai sus, prevederile normative criticate, prin care se acordă pensii speciale în beneficiul persoanelor fizice care au exercitat funcțiile de primar, viceprimar, președinte de consiliu județean și vicepreședinte de consiliu județean, începând cu anul 1992, contravin art. 16 alin. (1) din Constituție care consacră principiul egalității cetățenilor în fața legii.

 

În acest sens, persoanele care ar urma să beneficieze de pensiile speciale nu fac parte dintr-o categorie socio-profesională vulnerabilă sau defavorizată, astfel încât să se poată considera că acordarea unor venituri suplimentare, prin derogare de la principiul contributivității la bugetul asigurărilor sociale de stat, ar putea avea ca scop sau ca efect compensarea unor neajunsuri discriminatorii și restabilirea egalității între acești cetățeni și restul societăți.

Cu toate că funcțiile menționate mai sus presupun asumarea anumitor responsabilități și luarea unor decizii la nivelul administrației publice locale, acestea sunt remunerate în mod corespunzător și nu fac parte din categoria profesiilor de natură să afecteze integritatea fizică și/sau psihică ori să pună în pericol viața personalului, precum cele de militar, polițist, jandarm, miner, etc., și nici din categoria profesiilor pentru exercitarea cărora legea impune anumite restricții, precum cele de judecător și procuror, astfel încât pensia specială să reprezinte o remunerație suplimentară justificată de riscurile pe care beneficiarii și le-au asumat, de degradarea stării de sănătate pe care beneficiarii, mai mult sau mai puțin, o resimt ca urmare a exercitării funcției sau profesiei, ori de interdicțiile legale pe care beneficiarii și le-au asumat.

În condițiile în care situația acestor persoane nu este diferită în comparație cu situația celorlalți cetățeni, sau cel puțin nu într-un mod care să-i plaseze pe cei dintâi într-o situație de inferioritate injustă în raport cu cei din urmă, măsura acordării unor pensii speciale este vădit lipsită de temeiuri raționale și obiective, iar consecința adoptării acesteia ar fi instituirea unui privilegiu incompatibil cu principiul constituțional al egalității.

 

  • Abrogarea dintre normele în vigoare a prevederii care dispune suspendarea de drept a raportului de serviciu al funcționarului public trimis în judecată pentru anumite infracțiuni

 

Un proiect de modificare a Legii 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici similar în conținut a fost adoptat de către Parlament în 2017 iar judecătorii constituționali au concluzionat că această prevedere este necesară pentru a ocroti interesul public.

Nu este justificată crearea unui regim juridic mai favorabil privind suspendarea raportului de serviciu în cazul funcţionarilor publici trimişi în judecată, au concluzionat judecătorii constituționali în Decizia nr. 32/2018 cu privire la prevederile acelei legi.

Instanța de contencios constituțional a motivat decizia sa astfel: „De vreme ce pentru miniştri, judecători, procurori, magistraţi asistenţi, judecători ai Curţii Constituţionale, Avocatul Poporului, membri ai Curţii de Conturi şi auditori publici externi, practicieni în insolvenţă, membri ai Corpului diplomatic şi consular al României, personalul vamal, salariaţi cu contracte de muncă individuale sau avocaţi, legea prevede suspendarea contractului, raportului de muncă sau raportului de serviciu, după caz, în ipoteza trimiterii în judecată sub acuzaţia săvârşirii unei fapte penale, suspendare care operează de drept sau facultativ, după caz, nimic nu justifică crearea unui regim juridic mai favorabil sub aspectul incidenţei măsurii administrative a suspendării raportului de serviciu în cazul funcţionarilor publici, care în egală măsură sunt ţinuţi de respectarea unei conduite în deplină legalitate şi integritate.”

În opinia judecătorilor constituţionali, standardele privind integritatea şi deontologia profesională trebuie menţinute atât în situaţia în care funcţionarul public este condamnat definitiv de o instanţă de judecată, fiind înlăturată prezumţia de nevinovăţie, cât şi în situaţia în care funcţionarul public este trimis în judecată pentru infracţiuni de o gravitate deosebită, caz în care nu este înlăturată prezumţia de nevinovăţie.

„Atunci când intervine condamnarea penală, deci o certitudine a comiterii infracţiunii, este înlăturată prezumţia de nevinovăţie şi raportul de serviciu încetează de drept. Atunci când intervine trimiterea în judecată sau arestul preventiv, deci există o suspiciune rezonabilă cu privire la comiterea unor infracţiuni, nu este înlăturată prezumţia de nevinovăţie, dar nu se poate reţine că autoritatea şi integritatea funcţiei publice nu sunt afectate, motiv pentru care legiuitorul a instituit regula suspendării raportului de serviciu pentru funcţionarul în cauză”, se menţionează în motivare.

Curtea Constituțională a României a constatat că modificarea Legii 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, în sensul abrogării suspendării de drept a raportului de serviciu al funcţionarului public ca urmare a trimiterii în judecată, fără înlocuirea acestei măsuri cu o altă formă de protecţie a funcţiei publice sub aspectul integrităţii, stabileşte un tratament juridic diferit aplicabil unor persoane aflate în aceeaşi situaţie juridică – deţin calitatea de funcţionari publici şi sunt supuse unei proceduri judiciare penale în care a fost dispusă măsura trimiterii în judecată.

„Măsura este discutabilă cu atât mai mult cu cât reglementarea în vigoare nu prevede suspendarea raportului de serviciu a funcţionarilor publici trimişi în judecată sub acuzaţia săvârşirii oricărei infracţiuni, ci doar a celor care se încadrează expres în ipoteza normei (infracţiuni contra umanităţii, contra statului sau contra autorităţii, de serviciu sau în legătură cu serviciu, care împiedică înfăptuirea justiţiei, de fals ori a unor fapte de corupţie sau a unei infracţiuni săvârşite cu intenţie care ar face-o incompatibilă cu exercitarea funcţiei publice), deci acele infracţiuni apreciate de legiuitor ca având o gravitate sporită (…). Tratamentul juridic instituit de noua reglementare este cu atât mai puţin justificabil şi proporţional, din perspectiva scopului reglementării, cu cât în cazul salariaţilor cu contracte de muncă individuale (…), angajatorul are la dispoziţie posibilitatea de a dispune suspendarea raportului de muncă în cazul în care trimiterea în judecata penală ar aduce atingere/prejudicii desfăşurării normale a activităţii sale, în vreme ce pentru funcţionarul public, care exercită, în condiţiile legii, prerogative de putere publică, raportul de serviciu poate continua fără nicio consecinţă.”

Cu speranţa că argumentele prezentate vă sunt utile în sesizarea excepţiei de neconstituţionalitate, v-am fi recunoscători pentru transmiterea unui răspuns argumentat cu privire la decizia luată referitoare la solicitarea de faţă.

 

Cu deosebită consideraţie,

Florina-Raluca Presadă

Senator

Uniunea Salvaţi România